joi, 4 septembrie 2008

Pierduti in interpretari

de Mihaela Iulia Baciu

Ca să fiu la obiect trebuie să vorbesc despre un film anume: Lost in Translation (2003), scenariul si regia Sofia Coppola. Oscar pentru cel mai bun scenariu. Este un film despre comunicare, incomunicare, cuvinte, sentimente, tăceri si interpretari. Vom vedea dacă filmul în sine (in)comunică cu spectatorul şi dacă interpretarea unui film ajută sau nu la un soi de comunicare: cu noi înşine, cu ceilalţi... Este un cerc vicios si prăpăstios. Din punct de vedere al construcţiei scenariului şi al mizanscenei, filmul este foarte curat şi strict, un spirit prea ordonat şi clar, pentru gustul meu. Un fel de expresie pură a filmului. Ecuaţie concentrată, fără aberaţii, situaţii sau obiecte ce ar încarca în plus cadrul spectatorului. Cei ce iubesc definiţiile vor fi fericiţi să-l vadă. Această simplitate vine probabil tot din convingerea autoarei că ne pierdem în interpretari şi de aceea nu mai ajungem să comunicăm. Într-un montaj paralel, regizoarea ne arată două personaje prinse într-o lume străină lor (Tokio, Japonia). Ben Harris (Bill Murray) este un actor foarte cunoscut. Debutul filmului se face cu el, dar în fapt, la o privire mai atentă, genericul filmului este ocupat de clepsidra trupului Charlottei (Scarlett Johansson), fără cap şi pulpe inferioare, vedem doar torsul. Lumea pe care încearcă s-o perceapă, pe geamul maşinii, Ben Harris, îi e necunoscută şi totuşi el aparţine acelei lumi, omniprezent pe un enorm ecran de publicitate, pe autobuze, pe ecranele televizoarelor stând de vorbă cu o maimuţă. Ben Harris se află la Tokio pentru o reclamă la whisky. Reclama este comunicarea. Geniul Japoniei în tehnologie se va manifesta în tot filmul: jaluzelele se trag singure, din voinţă proprie, fix la răsăritul soarelui japonez; fax-ul îşi cântă melodia; Sofia Coppola plimbă pe ecrane enorme elefanţi, dinozauri, doi oameni în puşcărie ca o previziune a ceea ce simt şi sunt cele două personaje importante pentru ea. Tineri care se distrează conectaţi la aparate de joc în totală incomunicare cu exteriorul, ciudate creaturi articulate de sfori interioare ce nu le aparţin, oameni pe care Charlotte îi priveşte cu un zâmbet amuzat, uşor îngăduitor, doar are experienţă în a trăi alături de incomunicativi! Cum e tipul - absent în prezenţă, absent în absenţă - alături de care îşi trăieşte iubirea de una singură. Incomunicarea nu e de natură lingvistică doar, e în primul rând incomunicarea la nivelul tăcerilor. În această lume, unde sunt închişi lingvistic, se caută comunicarea la nivelurile ei subtile.(Psihologii afirmă că la nivelul cuvânt comunicarea este de 7%, cei mai optimişti spun 10%. Restul a ceea ce transmitem e completat de corp, gesturi, intonaţie, mimică, fapte etc.) Agitaţia iubitului Charlottei cu ochelarii de soare pe nas în intimitate, acel “te iubesc” pe fugă, somnul profund lângă Charlotte cea erotică: neliniştită incomunicare la nivelul cuplului! În exterior, dialoguri de un entuzism ridicol şi comic al unei tinere actriţe stupide; bombastica televiziune cu râsete şi sentimente false extrapolate la pătrat, formă de bâlci şi golită de conţinut; fanii, care îl tot complimentează pe Ben Harris folosind de fiecare dată acelaşi limbaj de lemn, surprinşi de prezenţa eului său fizic. Deplin conştient de situaţie se autoironizează ca să nu o ia razna! În camera de hotel se plictiseşte ingrozitor cu sine însuşi. Ce-şi poate comunica lui însuşi?! Ca un fetus pe marginea ferestrei, de unde vedem perspectiva lumii - oraşul Tokio în toată splendoarea lui – ea aşteaptă încă să se nască pentru lume. În fuga de singurătate Charlotte este dependentă de incomunicarea cu iubitul, iar Ben Harris este dependent de relaţia cu exteriorul: echipa de filmare, fanii, familia, necunoscuţii dintr-un bar. Naşterea spre comunicare se va declanşa atunci când Ben Harris îi va atinge vârful piciorului, în patul unde o regăsim strânsă tot ca un fetus. Ea rătăceşte printre oameni căutându-se pe sine. Fără s-o ştie caută iubire? Ce loc i se potriveşte în această lume? În final şoapta lui la urechea ei reuşeşte în sfârşit să comunice? De ce a optat regizoarea ca şoapta comunicarii adevărate să fie un mister? Să fie oare finalul optimist? Comunicarea există, fie şi în priviri, fie şi în tăceri, fie şi într-o şoaptă misterioasă ? Excepţia confirmă regula? Cei doi se despart imediat după aceea!!! Spectatorul a înţeles şoaptele? Se pot interpreta şoaptele neauzite? Oare Sofia Coppola a spus mai mult?

. |

apropo-uri la un stupid

de Mihaela Iulia Baciu

am uitat să trăim

ne chinuim sentimentele

ne dăm în stambă cu versuri

luate din insectare

rupem bucăţi de amintiri

şi ne ştergem cu ele de sudoarea frunţii

când ar trebui să nu ne doară

să trecem nepăsători mai departe

rupţi de orice realitate care nu există

nicăieri în noi

cine eşti tu?

cine sunt eu?

cui îi pasă!

mie nu şi nici ţie nici nouă

căutam ceva

nedefinit

de fapt ar trebui să ne naştem din nou

pentru toate astea

închide ochii şi mergi înainte

oricum ei nu văd nimic

te-a rănit cineva

nu-i nimic

ăsta e felul lui de a distrage atenţia

un fraier a scris pe un zid fluture veterinar

nu-i nimic

aşa vede el lumea

ca pe o vacă cu fluierul în gât

pe lângă care fluturi veterinari fac de gardă

picior peste picioarele ei

de fapt

cui îi pasă?

o gluma nesarata pentru fluturi veterinari


de Mihaela Iulia Baciu

OLIMPIADA SEXULUI

secunda 0
stadionul e gol

secunda 1
spectatorii invadează stadionul
îşi aleg locurile
cred ei
de fapt funcţionează după legea
hazardului atracţiei


secunda 10
ele fumează

secunda 11
ei iniţiază un skandenberg

secunda 30
toată lumea e cuprinsă de nerăbdare
ele nu încetează să vocifereze
la telefon
ei beau bere

secunda 45
locurile de competiţie sunt ocupate
stadionul freamătă
crainicul stadionului reglează
microfonul

secunda 48
participanţii îşi înfig steguleţe
în sâni în funcţie de ţara reprezentată
spectatorii aruncă petarde în stadion

secunda 55
pentru a nu se crea confuzii
cu repercursiuni morale
în haosul îmbrăţişărilor
competitoarele se vopsesc în roz
competitorii se vopsesc în albastru

secunda 59
START

vreţi să vă spun ce a urmat?


secunda 60
viaţă, bă, viaţă
nu d'astea supte din deget*

*replică Toma Caragiu, în filmul "Operaţiunea monstrul"

Ochiul lui Dumnezeu

de Mihaela Iulia Baciu

după sfâşierea imaginii
a pătruns lumina
un evantai de raze călăuză

există un dincolo misterios
m-a fulgerat gândul
un transparent contur pierdut
cu limite diluate
ca o schiţă în pasteluri
nefinisată

cu emoţie am făcut pasul atemporal
splendoare priveam iubeam
în tunelul puternic irizat
salturi uriaşe mă purtau în necunoscut
călător antigravitaţional concentrat

filamentele tentaculare ale luminii
deveniseră perdea de picături globulare
se atingeau în tăcere de miracol
în inima mea plutitoare pietre meteori
surâdeau explodau în nori de praf stelar

atunci am rostit pentru prima oară desluşit
cuvântul luat cu mine din grotă
Ochiul lui Dumnezeu*


* "Ochiul lui Dumnezeu" este o nebuloasă surprinsă pe cer. În mai 2003 a fost imaginea zilei la NASA. La indienii din Mexic si
Bolivia "Ojo de Dios" are un aspect protector. Împletit din fire( cu un aspect identic nebuloasei, stilizat), el este agăţat în camera copiilor.

spelunca

de Mihaela Iulia Baciu

stăteam în spelunca asta
şi pe lângă mine treceau
bureţi de suflete
sugative de cerneală
mâncători de creiere
sălbatici efeminaţi
împodobiţi cu pene de struţ
nişte paţachine de cabaret
îşi urlau instinctele

de la o vreme mucegăisem
muşchi verde
mă credeam copac
dar mă gândeam serios
să îmi iau tălpăşiţa
cu tot cu anexe şi rădăcini

ei se dădeau în spectacol
ridicaseră cortina
aprinseseră reflectoarele
şi puneau la cale o cursă
a mutilării sentimentelor
un stroboscop îi segmenta
fotogramă cu fotogramă
ca o maşinărie infernală de smuls
fantomele chipurilor măşti

viaţa mă aruncase în spelunca asta
îmi încleştasem dinţii în ei
dar nu curgea sânge
curgeau lumini

din unghiul de filmare al pasarii

de Mihaela Iulia Baciu

ca să te pot încadra viziunii mele interioare
mi-am ales unghiul de filmare al păsării
acolo unde verticala axis mundi străpunge cerul

în viteză îmi ştergeau pleoapele cu halucinaţii
nori ca nişte bucăţi uriaşe de vată de zahăr
şi îmi lăsau în sălile de aşteptare ale lacrimilor
delirante clopote de rouă acidă

îţi unduiai părul de sălcii în golfuri cotite pe lacuri
trupul sculptat cu sfincşi se desprindea din văi spre creste
braţele tale spirale de scări galbene lunatice
îmbrăţişau cariera unei mine de cupru
sânii tăi paradis de cascade izvoare de lapte
se revărsau în creuzetul unei scoici cu mărgăritare
acolo veneau poeţii şi îşi întâlneau poezia
intim ceaţa himen se lăsa ca un văl peste coapse
de la zenit nu mai te ghiceam decât un sărut purpuriu
la orizont ca o chemare a pămâtului spre cer

pentru marian

de Mihaela Iulia Baciu

sărută
loveşte
iubeşte
fă-mi vânătăi
înfige
coboară
cheamă tinereţea
lasă-ţi genunchii să tremure
leagănă
nu vreau să mor
muşcă
vreau să trăiesc
tresalt
zbor
înmuguresc
beţie de simţuri
mă zăpăcesc
eu mai mult ca niciodată
visez
uşoară
puternică
uit coşmarul
fiori mă electrizează
te îmbrăţişez
nu spun
nu judec
nu iert
iubesc
uit
stăpânul trupului meu
sunt obosită
rămân aici
să fiu stăpâna inimii tale
pleacă
nu mă lăsa
plec
înghite-mă
salvează-mă
spune că mă iubeşti
nu mă satur de iubire
saliva ta
ochii tăi
pleoapele tale
mâinile tale căutându-mi trupul
aroma trupurilor noastre
rătăcesc
nu te vreau în alt timp
altă lume
te vreau acum
aici
nu vreau amintiri
prezent
toată fiinţa ta
cu tot ce e rău şi frumos în noi
iubirea la distanţă nu mă pasionează
vrei să pleci
plec eu
plecăm împreună
nu vreau sa fiu una cu tine
tu eşti tu
eu sunt eu
ne bucurăm
ne strivim
şi ne doare
puţin nu mult
nu suport durerea fizică
poate iubirea va muri
dar noi vom fi aici
unul smuls de altul
pleci pleacă lumea
nu cred în iubirile tragice
nu cred într-un univers fără tine


*iubitului meu partener, pe 31 august s-au împlinit 16 ani de când suntem alături, fiecare în felul lui

femeie ce naste lumi

de Mihaela Iulia Baciu

Semnul Creatiei

de aici din elicopterul nefiinţei
cu urechile înfundate
cu simţurile oarbe gata să explodeze
fata morgana deltă a fertilităţii
te ghicesc femeie

muzica trupului tău hoţ de materie
dictează sferelor
boabă de stea rătăcesc spre oaza ta verde
în universuri deşertice
mă culegi în fluxul visului tău despre lume
mă naşti toată un ţipăt fulgerare
eşarfă suavă de adieri

trupul tău coastă vioară
clepsidră a timpurilor ce vor fi
e semnul creaţiei


*a Alinei-Florica Stasiuc

Impuscat in inima

de Mihaela Iulia Baciu

am avut un coleg

îl chema mincă
pe mine dincă

era un nume care aproape de fiecare dată când era rostit se mula peste al meu
la tablă eram întotdeauna amândoi
amândoi răspundeam la chemare prezent


într-o zi
la revoluţie
eu plecasem cu strigătul
veniţi cu noi ţara are nevoie de voi
trimis de mama să cumpăr un bec
mă ştergeam de trup cu alte trupuri strivite de tancuri

colegul meu a ieşit în faţa blocului

eu mă ascunsesem sub un fiat

colegul meu privea cerul

pe desupra mea ţiuiau razant gloanţele

colegul meu a fost împuşcat în inimă

pentru prima dată revoluţia ne chemase la apel şi ca de obicei nu rostise bine numele
eu nu eram cu el

eu nu mai sunt dincă

colegul meu a coborât în mormânt la cimitirul eroilor
revoluţiei
şi numai crucea lui mai poartă numele

mincă


unii ar putea spune că nu e drept
să fie numit erou

eu spun că el este erou-victimă

era copil
juca fotbal
chinuia o mâţă pe scara blocului
ar fi vrut să devină preot

familia lui a fost premiată cu un televizor
la schimb pentru moarte


în aceeaşi zi la aceeaşi oră la câţiva zeci de metri un profesor universitar de la politehnică murea împuşcat în inimă
se ducea să cumpere pâine


soldaţii strigau la umbrele de pe blocuri
nu mai trageţi fraţilor
suntem fraţi

trierea eroilor
numele eroilor copii şi al profesorului dau bine
pe cruci reclama revoluţiei în direct


* cele relatate sunt reale, crucea colegului meu e la cimitirul Eroilor Revoluţiei, profesorul universitar era vecin de apartament cu mine, eu exist

copilul in viitor

Proiectie nemutilata in viitor

de Mihaela Iulia Baciu

n-aş vrea să cred că există uitare
copiii din Beslan au secătuit apa din w.c.-uri
înainte de a li se smulge aripile de îngeri

nu vreau să uit
copiii ai căror părinţi au fost şterşi de pe hartă
de tsunami Thailanda
şi au căzut pradă mafiei prostituţiei

mă iau cu tine de guler savantule
în Africa specialiştii au inventat
un terci de vite
pentru copiii morţi de foame
şi au primit premii

să amintesc 200.000 de copii soldat

mă iau cu tine de inimă poetule
pentru că în fiecare copil e o lume a viitorului
şi dacă el e mutilat poetic
viitorul nu există
şi nici instinctul de fericire

priveşte copilul de lângă tine
priveşte copilul din tine

oferă apă copilului însetat
sărută-l pe frunte
copilul suferă
strecoară-i o ciocolată în buzunar
nu pune arma în mâna copilului
dezvăluie-i tainele poeziei

îţi va dărui o lume
pe care numai el o are înscrisă în codul genetic
viitorul e în copil
copilul e în căuşul palmelor tale

ma simt jefuita

de Mihaela Iulia Baciu

de la o vreme am început să mă întristez
nu e ok
cand mă întristez umbra trecutului pune stpânire pe mine
...nu ştiu ce să mai spun...

nu intru în detalii
ar fi fără rost
în mine umbra s-a dizlocat şi fracţiunea ei internă e supapa de nimic

poezia a rămas singura avuţie nejefuită, încă*
nu ştiu


* Nichita Stănescu

cadavrul din marsupiu


de Mihaela Iulia Baciu

am murit în somn
o pernă cu voinţă proprie
şi-a dezgolit buzunarele
în cartier
pe pieptul meu scria
cu spânzurători
trădător de poezie
în trei limbi
S.U.A. U.R.S.S. U.E.
acum ei ţin cadavrul meu
ca pe o butelie de oxigen
în marsupiu
e lumină poeţii au adormit

vama veche

o baricadă a instinctului fericirii
poezie [ ]
vama-veche

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Baciu Mihaela Iulia [baciumihaelaiulia ]

2008-08-27


la poarta vămii
o tânără latră pentru un leu
un violonist-portretist
a scris pe cutia viorii
să nu ajungi să fii la mila lumii
tentaţii
găşti de motociclişti
reînviaţi flower-power

pe mal revelaţii
tineri goi
cu scoici în păr
rătăcitori
în corturi bătute de val
aprind focuri
din serveţele
pungi
cuie ruginite
scântei din parfumul iubitei

plaja-fiinţă pulsatilă de noapte
trup lângă trup în orgia fericirii
mitinguri ale tinereţii

arta nu are de-a face cu perfectiunea

arta nu are de-a face cu perfecţiunea*
poezie [ ]

de Baciu Mihaela Iulia [baciumihaelaiulia ]

2008-08-26

Gânguritul unui copil nu e perfect
şi totuşi, când îl rotunjeşte între buzele fragede
de el atârnă toate deciziile războaielor!
Dumnezeu nu e perfect!
Dovadă toate clonele lui, pământ de faţă,
care abordează noţiunea de poezie,
şi cele pierdute în ceaţă de timpul abstract.
Raiul promis?!!
Pe când o transmisiune live din paradis?
Cu toate camerele pe Dumnezeu,
cu paparazzi sugrumaţi de emoţie
în carul de emisie alegoric:
"- Audienţa să-şi părăsească cubul perfect!
Preţ de o clipă, să nu şlefuim cu ochiul rece!"

*Nichita Stănescu

strident

de Baciu Mihaela Iulia [baciumihaelaiulia ]

2008-08-26

Tocuri în noapte,
Tac-tac, în asfalt,
Pendulă în ritmuri moarte
La ora când timpul e nul.
Ispăşirea...
Capătul holului,
Liftul, tunelul şi
uşa
( tocuri ecou în umbrele palierului )
Strident celularul
În sunete rupte
muşcă
"-Ah, degetele astea
înţepenite de frig!
O porcărie de tastă!"
O frază:
"...hai în taxiul iertării,
pasăre cu capul decapitat în pene..."
"-Am plâns prea mult,
acum nu mai pot!"

materie neagra

înălţarea

de Baciu Mihaela Iulia [baciumihaelaiulia ]

2008-08-26

există un loc în rai pentru toţi
şi papa a fost nazist
iar acum poartă stindardul păcii
în faldurile purpurii
şi în viziuni poartă stigmate

şi bin laden poate va trăi destul
să fie iertat
de victimele 11 septembrie
şi de colateralele victime
ale razboiului american
mult mai necunoscute
şi mai pierdute

înălţarea apocalipsei
se va împlini
chiar dacă a fost adăugată
într-un târziu
Ioan încă aşteaptă

există un loc în rai pentru toţi
pentru cei 240.000 mii prinşi în tsunami
şi pentru valuri
pentru copiii maltrataţi şi uitaţi
şi pentru pedofili!
pentru casele sinucise în incendii
şi pentru cutremurătoarele cadavre
pentru dinozauri, stele
şi colaps

există un loc în rai pentru toţi
şi pentru mine există
o gaură neagră
cât o boabă de mazăre
cât trupul meu de praf-pulbere

şi mă întreb
raiul e alb sau materie neagră