de Mihaela Iulia Baciu
Ca să fiu la obiect trebuie să vorbesc despre un film anume: Lost in Translation (2003), scenariul si regia Sofia Coppola. Oscar pentru cel mai bun scenariu. Este un film despre comunicare, incomunicare, cuvinte, sentimente, tăceri si interpretari. Vom vedea dacă filmul în sine (in)comunică cu spectatorul şi dacă interpretarea unui film ajută sau nu la un soi de comunicare: cu noi înşine, cu ceilalţi... Este un cerc vicios si prăpăstios. Din punct de vedere al construcţiei scenariului şi al mizanscenei, filmul este foarte curat şi strict, un spirit prea ordonat şi clar, pentru gustul meu. Un fel de expresie pură a filmului. Ecuaţie concentrată, fără aberaţii, situaţii sau obiecte ce ar încarca în plus cadrul spectatorului. Cei ce iubesc definiţiile vor fi fericiţi să-l vadă. Această simplitate vine probabil tot din convingerea autoarei că ne pierdem în interpretari şi de aceea nu mai ajungem să comunicăm. Într-un montaj paralel, regizoarea ne arată două personaje prinse într-o lume străină lor (Tokio, Japonia). Ben Harris (Bill Murray) este un actor foarte cunoscut. Debutul filmului se face cu el, dar în fapt, la o privire mai atentă, genericul filmului este ocupat de clepsidra trupului Charlottei (Scarlett Johansson), fără cap şi pulpe inferioare, vedem doar torsul. Lumea pe care încearcă s-o perceapă, pe geamul maşinii, Ben Harris, îi e necunoscută şi totuşi el aparţine acelei lumi, omniprezent pe un enorm ecran de publicitate, pe autobuze, pe ecranele televizoarelor stând de vorbă cu o maimuţă. Ben Harris se află la Tokio pentru o reclamă la whisky. Reclama este comunicarea. Geniul Japoniei în tehnologie se va manifesta în tot filmul: jaluzelele se trag singure, din voinţă proprie, fix la răsăritul soarelui japonez; fax-ul îşi cântă melodia; Sofia Coppola plimbă pe ecrane enorme elefanţi, dinozauri, doi oameni în puşcărie ca o previziune a ceea ce simt şi sunt cele două personaje importante pentru ea. Tineri care se distrează conectaţi la aparate de joc în totală incomunicare cu exteriorul, ciudate creaturi articulate de sfori interioare ce nu le aparţin, oameni pe care Charlotte îi priveşte cu un zâmbet amuzat, uşor îngăduitor, doar are experienţă în a trăi alături de incomunicativi! Cum e tipul - absent în prezenţă, absent în absenţă - alături de care îşi trăieşte iubirea de una singură. Incomunicarea nu e de natură lingvistică doar, e în primul rând incomunicarea la nivelul tăcerilor. În această lume, unde sunt închişi lingvistic, se caută comunicarea la nivelurile ei subtile.(Psihologii afirmă că la nivelul cuvânt comunicarea este de 7%, cei mai optimişti spun 10%. Restul a ceea ce transmitem e completat de corp, gesturi, intonaţie, mimică, fapte etc.) Agitaţia iubitului Charlottei cu ochelarii de soare pe nas în intimitate, acel “te iubesc” pe fugă, somnul profund lângă
